Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Stagiunea 2019-2020

de Lucas Hnath

Astăzi este o zi importantă pentru congregația Pastorului Paul. Biserica pe care o conduce are „sute de locuri, săli de clasă pentru școala duminicală și o cristelniță de mărimea unei piscine”, iar el se află acum în fața enoriașilor pentru a le spune că, astăzi, toate costurile acestor construcții sunt achitate. Paul are însă și alte vești, care nu se încadrează în tiparul cu care este obișnuită comunitatea de credincioși.

Un spectacol despre frica de a pune la îndoială axiome, care, cu toate că sunt atestate prin însăși vechimea lor, analizate cu atenție își pierd vraja. Povestea spusă de Lucas Hnath poate fi asociată cu Mitul peșterii al lui Platon, fără a proiecta însă judecăți de valoare asupra adevărurilor de credință. Pastorul Paul încearcă să ofere o altă interpretare uneia dintre ideile cu care suntem atât de obișnuiți să îi atribuim o anumită imagine încât nu ne-ar trece prin minte să încercăm reinterpretarea ei. Acesta este însă doar un exemplu, căci convingerile limitative sunt prezente sub diferite forme și în toate planurile care ne formează existența.

Performance-ul pastorului Paul nu oferă certitudini, ci ridică întrebări, argumentate suficient de raționale încât să nu poată fi ignorate de către cei prezenți. Cu toate acestea, scopul autorului și al personajului prin care-și transpune ideile nu este să planteze convingeri diferite în patternul mental al enoriașilor/ spectatorilor, ci să-i instige la un exercițiu de gândire, să lanseze o invitație la dialog, să provoace o zdruncinare necesară celor convinși că sunt înfierbântați de idealuri înalte, dar care sunt totuși „căldicei” - cei care iau totul de-a gata, de multe ori fără să realizeze nivelul de superficialitate cu care se raportează la credința pe care o apără cu atâta ardoare.  

Mihai Eminescu, genialul poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, pamfletar politic, formator de limbă română, a murit la 39 de ani, aproape înainte de a se naște cu adevărat.

Să mă explic: dacă ar fi trăit 80 sau 100 de ani, în condiții bune de sănătate, ar fi eclipsat probabil prin calitățile sale de geniu profund și cult pe toți scriitorii lumii, iar în anul 2000 ar fi fost el ales personalitatea numărul 1 a mileniului, nu Shakespeare.

Spectacolul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (titlul reprezintă un vers eminescian) este unul de poezie, muzică și dans, toate acestea fiind expresia defalcată a personalității, intelectului și sufletului marelui om. În centrul scenei, pe fundal, se află tabloul poetului nepereche. Personajele sunt îmbrăcate în alb sau alb-crem, și exprimă puritatea din inima artistului. Versurile reprezintă ideile și sentimentele sale, dansul este mișcarea din lumea sa interioară, iar muzica, sunetul sufletului său. În scenă mai este și un altar simbolic alcătuit din flori și foc care simbolizează iubirea veșnică ce ne-o poartă și i-o purtăm lui Eminescu. Mai există și o bancă albă, loc de întâlnire întru` creație precum și trei cuburi albe pe care din când în când se odihnesc actorii. Lângă fundal mai sunt și doi copaci albi, troieniți parcă de zăpadă și de gânduri curate.

Spectacolul durează în jur de 50 de minute, timp în care sperăm să vă purtăm pe meleaguri și în sfere spirituale virgine, pline de farmec și prospețime, stimulați fiind de amintiri care vin dinspre viitor și merg înspre trecut, trecând prin prezent, adică prin noi, artiști și spectatori, dragi urmași ai marilor iubiri și ai genialului poet întru` devenire: Mihai Eminescu.

Emil Sauciuc

 de Alan Ayckbourn, traducerea: Bianca Oană

Două surori pe care distanța, dar mai ales amintirea unei copilării nefericite, le-a ținut departe una de cealaltă, se reîntâlnesc după moartea recentă a tatălui lor. Rememorând evenimente ce le leagă de casa părintească, acestea încep să-și dezvăluie sentimente care răscolesc trecutul sumbru al unei vieți trăite alături de un tată dominator și indisponibil emoțional.

Am putea crede că această întâlnire este una terapeutică, prin care traumele emoționale ale celor două femei vor fi alinate, însă apariția fostei infirmiere a tatălui lor, care strecoară cu viclenie îndoiala în mintea surorii mai mari, provoacă o răsturnare de situație încărcată de tensiune și suspans.

muzica de RICHARD RODGERS, versurile de OSCAR HAMMERSTEIN II, libret de HOWARD LINDSAY şi RUSSEL CROUSE, după romanul „The Trapp family singers” de Maria Augusta Trapp, regia Mihaela Bogdan

Prezentat prin aranjament cu Concord Theatricals Ltd. în numele R&H Theatricals

În Austria anilor ‘30, Maria Rainer, o adolescentă cu suflet rebel, se retrage la poalele munţilor, la mânăstirea Nonnberg, cu gândul să îmbrăţişeze viaţa monahală. Maica Stareţă însă, îşi dă seama în scurt timp că fata nu are vocaţie pentru drumul ales, şi o îndeamnă să mai dea o şansă vieţii lumeşti, promiţându-i că o va primi cu braţele deschise dacă încercarea eşuează. La recomandarea stareţei, Maria ajunge guvernantă în casa căpitanului Marinei Imperiului Austro-Ungar, Georg von Trapp. Ofiţer în retragere, rămas văduv, Georg îşi creşte singur cei şapte copii care, în ciuda educaţiei milităreşti primite de la tatăl lor, reuşesc să pună toate guvernantele pe fugă. În casa căpitanului, Maria va aduce bucuria şi … muzica, reuşind să cucerească inimile celor mici. După o vreme, Maria îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Georg, deşi acesta este logodit cu tânăra şi frumoasa baroneasă Elsa Schraeder. Speriată de propriile-i sentimente, fata se va întoarce la mânăstire. Însă războiul îi va schimba iremediabil destinul, aducând-o din nou faţă în faţă cu bărbatul visat şi cu o nouă provocare: fuga din calea regimului nazist.

pamflet socio-politic de Radu Popescu

Piesă clasată pe locul II la Concursul de Creație Dramatică organizat de Teatrul Regina Maria - ediția 2018

Întreaga acțiune se petrece într-un tramvai. Silviu Moisă, un cetățean afectat psihic, este în plină campanie electorală. Perorează despre cât de potrivit este el pentru rolul de Președinte, în timp ce înmânează celorlalți călători materiale promoționale menite să-i consolideze imaginea de „canditat”. Pare că-l recunoașteți, așa e? „Nebunul din tramvai„. Cu toții știm un astfel de personaj, însă nu-l subestimați pe Silviu Moisă. El este un om „la zi”: are Facebook, WhatsApp și urmărește cele mai interesante emisiuni pe Discovery și Viasat History.

După cum sugerează și titlul, piesa este un amestec de trăiri antinomice ale personajului ușor bipolar: o zloată interioară pe care acesta o transmite spectatorilor ce au rolul de călători în acest tramvai simbolic. Ei pot alege să se implice sau nu. Lui nu-i pasă, pentru că el știe ce are de făcut. În toată debandada psihică pe care o manifestă, uneori ceea ce spune e de o luciditate dureroasă: „Știți ce e cel mai trist? Că cei ca mine au ajuns să spună adevărul. Ăsta e Adevărul. Și eu îl urlu în fața voastră! E un pic trist, nu?”

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP