Folosim cookie-uri | We use cookies
×

Spectacole

de Edith Negulici

Text câștigător la Concursul de Creație Dramatică - ediția 2020

Bohemian Virus Rhapsody: un fel de-a fi sau a nu fi în condiții de criză

Bohemian Virus Rhapsody prezintă modul în care noi reacționăm la ceea ce trăim. E tentant să ne dorim o stare de bine, când ne este greu. Dar psihologia ne spune că sănătos ar fi să simțim tot ce ne este dat să trăim. Nu ne putem anestezia selectiv emoțiile dificile și gândurile negative, fără să ne blocăm și sentimentele sau ideile pozitive. Sănătatea psihică nu înseamnă să nu simți ce-i greu; din contră, înseamnă să fii vulnerabil și să alegi să-ți exprimi curajul – fiind bun, uman și plin de compasiune. Monologul comico-tragic al protagonistei „Quarantine Queen” sugerează singurătatea și, implicit, vulnerabilitatea condiției umane pe timp de criză colectivă, în contextul pandemiei Covid-19. Trăim o existență provizorie cu o durată nedeterminată: nimic din viața noastră sau aproape nimic nu mai este cum a fost. Pandemia ne schimbă obiceiurile și ne forțează să ne adaptăm. De cele mai multe ori, psihicul este cel mai afectat atunci când este supus unor schimbări bruște și facem față cu greu la presiunea nou apărută. Cum compensăm lipsa celor dragi? Cum alungăm stările de anxietate și gândurile negative? Cum ne gestionăm gândurile și emoțiile? Mintea are nevoie să înțeleagă ce se întâmplă și este în căutarea strategiilor de supraviețuire. Piesa Bohemian Virus Rhapsody este o metodă de supraviețuire, pe această ,,canoe de hârtie”, fascinantul univers uman, și, prin extensie, teatrul. Ea oferă o ieșire din zona de confort.

de Thanasis Papathanasiou si Mihalis Reppas

Doi frați revin în casa părintească pentru a-i fi tatălui lor alături pe patul de suferință. Sub presiunea probabilității morții acestuia, ies la suprafață adevăruri și interese care până atunci nu au fost rostite. De aici pornește un tăvălug de situații care scapă de sub control. Relația dintre frați devine și mai tensionată decât era, soțiile acestora își demască fățiș antipatiile, vecina este mult prea implicată în problemele familiei, iar surpriza cea mai mare și declanșatoare devine... infirmiera bulgară pe care au angajat-o să aibă grijă de tatăl lor. Un singur lucru e sigur. Toți urmăresc același țel: moștenirea care să le asigure o viață mai bună, pentru care sunt capabili să ajungă până la... crimă. O comedie neagră contemporană năucitoare, în care umorul capătă nuanțe întunecate, fără a-și pierde nicio secundă din haz.

de Edward Albee, traducerea: Diana Păcurar

Cât de mult îți poți asuma propriile greșeli? Cum reușești să faci pace cu tine însăți, în diferitele etape ale vieții tale? Șansa de a da timpul înapoi te-ar face să mai schimbi ceva? Dacă ți s-ar oferi șansa de a porni din nou în călătoria vieții tale, cum ai reacționa în fața provocărilor?

Descoperă întâlnirea dintre trei femei, trei perspective și un singur destin implacabil – spectacolul Trei femei înalte surprinde povestea unei vieți, din puncte de vedere diferite, care se intersectează în momente-cheie, pline de emoție și subiectivism.

 de Alan Ayckbourn, traducerea: Bianca Oană

Două surori pe care distanța, dar mai ales amintirea unei copilării nefericite, le-a ținut departe una de cealaltă, se reîntâlnesc după moartea recentă a tatălui lor. Rememorând evenimente ce le leagă de casa părintească, acestea încep să-și dezvăluie sentimente care răscolesc trecutul sumbru al unei vieți trăite alături de un tată dominator și indisponibil emoțional.

Am putea crede că această întâlnire este una terapeutică, prin care traumele emoționale ale celor două femei vor fi alinate, însă apariția fostei infirmiere a tatălui lor, care strecoară cu viclenie îndoiala în mintea surorii mai mari, provoacă o răsturnare de situație încărcată de tensiune și suspans.

de N. V. Gogol

Piesa „Revizorul” este o satiră, o comedie de moravuri și a erorilor, care face parte din categoria textelor a căror contemporaneitate nu se degradează în timp; fiind o caricatură literară a defectelor umane, actualitatea acesteia va înceta odată cu dispariția omului... În spectacolul „Revizorul” îi avem ca protagoniști pe funcționarii corupți dintr-un orășel rus de provincie, în frunte cu primarul, care primesc o veste tulburătoare: un revizor va sosi incognito în orașul lor pentru a efectua câteva investigații. Activitățile de clică riscă să fie descoperite, astfel, fiecare dintre cei implicați își asumă propriile fapte corupte și încearcă să le dreagă după posibilități. În plin proces de organizare a mușamalizării, aceștia primesc vestea că la han a ajuns un individ suspect, care prezintă semnalmentele comportamentale ale unui inspector...

Mihai Eminescu, genialul poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, pamfletar politic, formator de limbă română, a murit la 39 de ani, aproape înainte de a se naște cu adevărat.

Să mă explic: dacă ar fi trăit 80 sau 100 de ani, în condiții bune de sănătate, ar fi eclipsat probabil prin calitățile sale de geniu profund și cult pe toți scriitorii lumii, iar în anul 2000 ar fi fost el ales personalitatea numărul 1 a mileniului, nu Shakespeare.

Spectacolul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (titlul reprezintă un vers eminescian) este unul de poezie, muzică și dans, toate acestea fiind expresia defalcată a personalității, intelectului și sufletului marelui om. În centrul scenei, pe fundal, se află tabloul poetului nepereche. Personajele sunt îmbrăcate în alb sau alb-crem, și exprimă puritatea din inima artistului. Versurile reprezintă ideile și sentimentele sale, dansul este mișcarea din lumea sa interioară, iar muzica, sunetul sufletului său. În scenă mai este și un altar simbolic alcătuit din flori și foc care simbolizează iubirea veșnică ce ne-o poartă și i-o purtăm lui Eminescu. Mai există și o bancă albă, loc de întâlnire întru` creație precum și trei cuburi albe pe care din când în când se odihnesc actorii. Lângă fundal mai sunt și doi copaci albi, troieniți parcă de zăpadă și de gânduri curate.

Spectacolul durează în jur de 50 de minute, timp în care sperăm să vă purtăm pe meleaguri și în sfere spirituale virgine, pline de farmec și prospețime, stimulați fiind de amintiri care vin dinspre viitor și merg înspre trecut, trecând prin prezent, adică prin noi, artiști și spectatori, dragi urmași ai marilor iubiri și ai genialului poet întru` devenire: Mihai Eminescu.

Emil Sauciuc

de Lucas Hnath

Astăzi este o zi importantă pentru congregația Pastorului Paul. Biserica pe care o conduce are „sute de locuri, săli de clasă pentru școala duminicală și o cristelniță de mărimea unei piscine”, iar el se află acum în fața enoriașilor pentru a le spune că, astăzi, toate costurile acestor construcții sunt achitate. Paul are însă și alte vești, care nu se încadrează în tiparul cu care este obișnuită comunitatea de credincioși.

Un spectacol despre frica de a pune la îndoială axiome, care, cu toate că sunt atestate prin însăși vechimea lor, analizate cu atenție își pierd vraja. Povestea spusă de Lucas Hnath poate fi asociată cu Mitul peșterii al lui Platon, fără a proiecta însă judecăți de valoare asupra adevărurilor de credință. Pastorul Paul încearcă să ofere o altă interpretare uneia dintre ideile cu care suntem atât de obișnuiți să îi atribuim o anumită imagine încât nu ne-ar trece prin minte să încercăm reinterpretarea ei. Acesta este însă doar un exemplu, căci convingerile limitative sunt prezente sub diferite forme și în toate planurile care ne formează existența.

Performance-ul pastorului Paul nu oferă certitudini, ci ridică întrebări, argumentate suficient de rațional încât să nu poată fi ignorate de către vreunul dintre cei prezenți. Cu toate acestea, scopul autorului și al personajului prin care-și transpune ideile nu este să planteze convingeri diferite în patternul mental al enoriașilor/ spectatorilor, ci să-i instige la un exercițiu de gândire, să lanseze o invitație la dialog, să provoace o zdruncinare necesară celor convinși că sunt înfierbântați de idealuri înalte, dar care sunt totuși „căldicei” - cei care iau totul de-a gata, de multe ori fără să realizeze nivelul de superficialitate cu care se raportează la credința pe care o apără cu atâta ardoare.  

pamflet socio-politic de Radu Popescu

Piesă clasată pe locul II la Concursul de Creație Dramatică organizat de Teatrul Regina Maria - ediția 2018

Întreaga acțiune se petrece într-un tramvai. Silviu Moisă, un cetățean afectat psihic, este în plină campanie electorală. Perorează despre cât de potrivit este el pentru rolul de Președinte, în timp ce înmânează celorlalți călători materiale promoționale menite să-i consolideze imaginea de „canditat”. Pare că-l recunoașteți, așa e? „Nebunul din tramvai„. Cu toții știm un astfel de personaj, însă nu-l subestimați pe Silviu Moisă. El este un om „la zi”: are Facebook, WhatsApp și urmărește cele mai interesante emisiuni pe Discovery și Viasat History.

După cum sugerează și titlul, piesa este un amestec de trăiri antinomice ale personajului ușor bipolar: o zloată interioară pe care acesta o transmite spectatorilor ce au rolul de călători în acest tramvai simbolic. Ei pot alege să se implice sau nu. Lui nu-i pasă, pentru că el știe ce are de făcut. În toată debandada psihică pe care o manifestă, uneori ceea ce spune e de o luciditate dureroasă: „Știți ce e cel mai trist? Că cei ca mine au ajuns să spună adevărul. Ăsta e Adevărul. Și eu îl urlu în fața voastră! E un pic trist, nu?”

muzica de RICHARD RODGERS, versurile de OSCAR HAMMERSTEIN II, libret de HOWARD LINDSAY şi RUSSEL CROUSE, după romanul „The Trapp family singers” de Maria Augusta Trapp, regia Mihaela Bogdan

Prezentat prin aranjament cu Concord Theatricals Ltd. în numele R&H Theatricals

În Austria anilor ‘30, Maria Rainer, o adolescentă cu suflet rebel, se retrage la poalele munţilor, la mânăstirea Nonnberg, cu gândul să îmbrăţişeze viaţa monahală. Maica Stareţă însă, îşi dă seama în scurt timp că fata nu are vocaţie pentru drumul ales, şi o îndeamnă să mai dea o şansă vieţii lumeşti, promiţându-i că o va primi cu braţele deschise dacă încercarea eşuează. La recomandarea stareţei, Maria ajunge guvernantă în casa căpitanului Marinei Imperiului Austro-Ungar, Georg von Trapp. Ofiţer în retragere, rămas văduv, Georg îşi creşte singur cei şapte copii care, în ciuda educaţiei milităreşti primite de la tatăl lor, reuşesc să pună toate guvernantele pe fugă. În casa căpitanului, Maria va aduce bucuria şi … muzica, reuşind să cucerească inimile celor mici. După o vreme, Maria îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Georg, deşi acesta este logodit cu tânăra şi frumoasa baroneasă Elsa Schraeder. Speriată de propriile-i sentimente, fata se va întoarce la mânăstire. Însă războiul îi va schimba iremediabil destinul, aducând-o din nou faţă în faţă cu bărbatul visat şi cu o nouă provocare: fuga din calea regimului nazist.

de Tudor Mușatescu, regia Claudiu Goga

„Politica e ca moda! Evoluează, se schimbă, se preface. Fidelitatea în politică nu e decât o nesfârșită serie de adultere!”, spune personajul principal din …Escu pentru a-și justifica naveta politică. Tudor Mușatescu și-a scris piesa în 1933, la un an după Titanic Vals, dar eroii ei par oameni din zilele noastre.

Copiii lui Spirache Necșulescu, măruntul funcționar din Titanic Vals, câștigător în alegeri pentru că spune: „Nu mă alegeți!”, nu seamănă deloc cu tatăl lor. Miza, fiica cea mare, e „nevastă de general”, cealaltă fată, Gena, e nevastă „de președinte de tribunal”. Iar Decebal e… politician. Demagog, unsuros, fără scrupule, ar face orice ca să ajungă deputat. A și făcut destule, după cum îi spune senin socrului său:

«LANGADA (decis să se răfuiască „o dată pentru totdeauna”): Nu m-ai făcut tu liberal cînd eram conservator?
DECEBAL: Pentru că interesele statului cereau ca familia mea să fie, în acel moment, liberală.
LANGADA: Dar ţărănist de ce m-ai făcut cînd eram averescan?
DECEBAL: Pentru că, din toată ţara asta, nu era să fim numai noi în opoziţie, cînd toată lumea era la putere.
LANGADA: Da… dar vezi că tu ai schimbat partidele şi eu m-am făcut de rîs. Aia!… Nu mai pot să scot o vorbă. Nici la cafenea, nici la club… nicăieri. O viaţă întreagă cît am fost conservator, toată lumea nu mi-a zis decît „coane Iorgule”. Acuma – de cînd ai intrat dumneata în familie şi m-ai zăpăcit cu noile curente politice, – cînd îmi zice lumea „şobolan”, cînd „fripturist”, cînd „tehnician” (…)»

Un spectacol de excepție, care creează condițiile ideale pentru o călătorie în lumea fascinantă a poeziei.
Recitalul este susținut de actorul Eugen Țugulea, laureat UNITER în anul 2015 și are menirea de a conserva și de a readuce, în același timp, în atenția publicului orădean, opera unuia dintre cei mai prolifici și îndrăgiți poeți români: Tudor Arghezi. Glasul reputatului actor va fi acompaniat de sunetele instrumentelor de suflat mânuite cu pricepere de Petrică Popa.

Data spectacolului: 21 ianuarie 2019

adaptare după Nedialko Yordanov, regia Petru Vutcărău

Mulți scriitori au fost tentați în timp să rescrie, să completeze, să adauge propria lor viziune la texte faimoase clasice. Bulgarul Nedialko Yordanov a folosit tehnica lui Shakespeare de „teatru în teatru” ca să scrie un „Hamlet” mai special. 
Actorii chemați la Elsinore ca să aline boala prințului Hamlet prin spectacolul lor sunt niște martori ai întâmplărilor de la palat. De ce n-ar fi chiar ei „povestitorii”? Cam ăsta e pretextul lui Yordanov, care scoate la iveală destinul artistului, adică al omului sincer, cinstit și cam naiv, într-o lume tiranică, unde guvernează minciuna, ipocrizia, oportunismul. O lume în care artistul – bufonul, dacă vreți – e omorât. Și niciodată, regii o știu, n-ai voie să pedepsești bufonul...
„Capcana lui Hamlet” e o viziune modernă asupra piesei shakespeariene, dar scrisă cu un umor inspirat, cu tot felul de aluzii pe care spectatorul le sesizează și savurează amuzat, intrând cumva în „bucătăria” teatrului. E și o parabolă care se dovedește acum foarte acută despre oprimare, despre tăcerea complice și vinovată, despre nevoia de a spune adevărul indiferent de consecințe. Asta chiar dacă, în final, înșiși curajoșii actori devin niște privilegiați ai sistemului.

de Tuncer Cücenoğlu, regia Petru Vutcărău

Avalanșa este o poveste despre frică, dar și despre trecut și viitor, tradiția conservatoare și schimbarea mentalităților. Tuncer Cücenoğlu a imaginat o istorie anxioasă și simbolică: într-o comunitate cu reguli stricte o persoană poate fi ucisă dacă pune în pericol viața celorlalți. Legea după care moartea este evitată prin moarte provoacă alte întrebări: despre morala socială, despre încremenirea în tradiție, despre aspirația spre o viață liberă și neconstrânsă. Așa e intriga aici, dar tema poate reverbera mult mai departe, chiar spre realitățile convulsive ale civilizației de azi…

de August Strindberg, regia Alexandru Weinberger-Bara

Domnișoara Iulia – text considerat o capodoperă a lui Strindberg – mizează pe dezvăluirea firii umane cu toate „peticele sufletului”, așa cum scrie dramaturgul în prefață. Argumentul lui Strindberg prezintă o viziune foarte modernă asupra teatrului de acum un secol, iar intriga merge pe mai multe niveluri. Ni se prezintă un conflict și de clase sociale, și de gen, dincolo de un orizont erotic foarte pregnant și pus în prim-plan. Iulia reprezintă o clasă nobiliară în declin, prin „degenerarea” indivizilor, pe când Jean e exponentul unei noi clase de mijloc, în ascensiune, cu reflexe bune și capabilă să învețe repede. Strindberg nu se poate abține să nu fie misogin în prefață, e clar deci că resortul principal al textului e unul erotic și cu tâlc autobiografic.

Regizorul Alexandru Weinberger-Bara – care debutează cu acest spectacol pe scena din România – a articulat un discurs artistic puternic, cu miza pe actori, în care ține cont și de pulsiunea sexuală a întâmplării, dar și de dimensiunea sa socială, ca și de postura de victime încă incapabile de emancipare a eroilor. Un spectacol despre (aproape) imposibila evadare din sine…

Claudiu Groza

de A. P, Cehov, regia Petre Panait

De cât timp au nevoie doi tineri pasionali pentru a se îndrăgosti unul de celălalt?

Subintitulată «Farsă într-un act», «Ursul» dezvăluie în mod concentrat, comico-ironic, o parte esenţială a naturii umane, sugerând cât de apropiate sunt uneori furia şi pasiunea. Conflictul între ofiţerul Smirnov şi moşieriţa Popova înregistrează o serie de treceri bruşte de la ceartă la preparativele unui duel între cei doi, apoi renunţarea lui Smirnov de a se lupta cu moşieriţa de care se îndrăgosteşte subit.

scenariu după William Shakespeare de Gavriil Pinte, cu inserții din George Banu și Monique Borie, regia Gavriil Pinte

Episodul Macbeth – obsesia puterii

EPISODUL MACBETH încheie trilogia ÎN INIMA NOPȚII, după EPISODUL HAMLET și EPISODUL LEAR.

Din textul shakespearian s-au păstrat doar replicile esențiale, replicile cheie. Textul care lipsește este suplinit cu acțiuni fizice pe care piesa le presupune sau lasă să fie imaginate. Legăturile dintre unele secvențe, dar și analiza unor elemente importante pentru acest proiect aparțin lui George Banu și Monique Borie.

Urmărim doi oameni, domnul și doamna Macbeth, plecați pe drumul fără întoarcere al distrugerii de sine. Proiecții ale acestor suflete chinuite de aspirații vinovate iau forme fabuloase. Astfel, vrăjitoarele sunt privite ca vehiculele ale unor mai vechi aspirații ascunse, substitutul unor dorințe care revin obsesiv.

Facem teatru în plină noapte de teama Nopții înseși. Și, totodată, din dorința de a uita rătăcirile zilei. Jucăm ca să ne salvăm! De noapte, de zi. Mereu și pentru totdeauna la răscruce… precum spune George Banu. 

de Pierre Chesnot, regia Daniel Vulcu

Minciuna este la îndemâna tuturor, însă numai câțiva reușesc să transforme procesul falsificării adevărului într-o știință. Abilitatea de a-l determina pe celălalt să cadă în plasa țesută prudent din afirmații atent alese și un comportament fermecător, poate deveni, într-adevăr, o artă.

Relația de adulter dintre Jean François, un regizor de film și amanta sa, Nathalie, este pe punctul de a fi descoperită de soția acestuia, iar eforturile pe care le depun cei doi amanți pentru a crea imaginea unei situații care să nu dea de bănuit, depășesc limitele normalului. Jean François se vede nevoit să își pună în aplicare abilitățile regizorale și să creeze un spațiu potrivit falsificării adevărului.

de Nicola Wilson, regia Horia Suru

Când o simplă alegere poate schimba întreg parcursul vieții tale, ce alegi? Să știi, sau nu, dacă ai gena bolii Alzheimer familială? Îi spui, sau nu, viitorului partener? 

Vivacitatea familiei Verei se estompează când ea decide să le dezvăluie soțului și copiilor că are deja primele simptome ale acestei boli, însă doar pentru un moment. Trăsătura de familie care-i caracterizează pe toți, surclasând astfel gena F.A.D. (Familial Alzheimer`s Disease), este capacitatea de a evita în mod conștient să ia ceva prea în serios, chiar și în cele mai nepotrivite momente. Ironia dă naștere unei lejerități pe care o întâlnim doar la oamenii extrem de inteligenți, cum e cazul membrilor acestei familii. Astfel, printre jocuri de Scrabble, pierderi de memorie și persiflări, viața lor continuă să fie plină de activitate.

Trăirile antinomice ale personajelor sunt exprimate prin muzică și coregrafie, iar varietatea situațiilor neașteptate dobândește o tonalitate pozitivă și motivațională.

de Éric-Emmanuel Schmitt, regia Elvira Rîmbu

O întâlnire profesională dintre doi bărbați inteligenți, scriitorul Abel Znorko (Sebastian Lupu), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și jurnalistul Erik Larsen (Petre Ghimbăşan), se transformă brusc într-o partidă antrenantă de șah verbal. Personalități puternice și dominante, ambii bărbați își joacă partida, alternând polul de putere în funcție de mutarea pe care celălalt o face, întrevederea intrând astfel într-un labirint sinuos, animat cu rafinament de o desăvârșită știință a suspansului.

Spectacolul este regizat de Elvira Rîmbu, actriță a Teatrului Regina Maria, care a semnat și direcția de scenă a producției „O poveste foarte simplă”; pe scenă se întâlnesc doi actori remarcabili, care au format mereu un duo puternic și efervescent, reușind să surprindă prin nuanțele fine și ingenioase cu care își construiesc fiecare personaj; scenografia, complexă și complementară, este creată de Oana Cernea, ecuație artistică care nu poate să ducă decât la nașterea unui spectacol surprinzător și inedit. 

dramatizare de Ovidiu Caița după „Sufocare” de Chuck Palahniuk, regia Ovidiu Caița

Faceți cunoștință cu Victor Mancini: un tânăr spre treizeci de ani aflat în căutarea propriei identități. Fost student la medicină, Victor a renunțat la facultate pentru a se putea ocupa de îngrijirea mamei sale bolnave.

Lucrează acum într-un parc tematic, alături de prietenul său Danny. Se știu de la întâlnirile destinate dependenților de sex, pe care el le frecventează mai mult pentru a-și găsi noi partenere decât pentru a încerca să-și controleze impulsurile sexuale. Banii pe care îi câștigă, însă, nu acoperă suma lunară pe care trebuie să o achite sanatoriului în care este internată mama sa.

Motivat de această situație, începe să își suplimenteze veniturile escrocând, printr-un truc ingenios, clienții restaurantelor de lux. Toți acești oameni care nu știu unul de existența celuilalt, ajung să contribuie la existența neobișnuită a unui individ care îi manipulează de la distanță: acest Victor, a cărui copilărie defectă se materializează într-un adult dezaxat, care se caută pe sine încercând să smulgă informații coerente de la mama sa dementă.

Dincolo de limitele evidente ale moralității sale, Victor ascunde o sete de iubire acutizată, pentru temperarea căreia recurge la metode extreme și neconvenționale. Sufocarea sub privirile celorlalți reprezintă nevoia de atenție, dar mai ales dorința de a simți că există cineva căruia îi pasă, pentru care el, defectul, contează chiar și pentru câteva secunde, chiar cu prețul vieții.

×

TOP