Harizomenov, Eugen

Print
Details
Category: Actori Trupa Iosif Vulcan - arhivă

Actor

Data şi locul naşterii: 10.07.1938, Galaţi

Studii: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti, 1962

Absolvent al I.A.T.C., i-a avut dascăli într-ale teatrului pe Irina Răchiţeanu, Radu Beligan şi Ion Olteanu. Coleg de an cu Arşinel. A jucat o vreme pe scenele teatrelor din Turda, Cluj-Napoca, Baia-Mare, dar cea mai mare parte a vieţii sale artistice s-a desfăşurat la Oradea, de unde a şi plecat pentru totdeauna dintre noi. O spunem cu mare părere de rău, fiindcă a fost unul din cei mai talentaţi actori dintotdeauna ai trupei. „Îmi plac actorii – spunea el – care au o structură intelectuală solidă, care colaborează cu regizorii, actorii cu o minte brici. La care, pe lângă talentul nativ, se vede şi talentul minţii”. Inteligent, sclipitor, cu umor şi lecturi excelente, un talent evident pentru scenă, o personalitate puternică, originală, el ar fi putut ajunge numărul unu în orice teatru din România, dacă un păcătos viciu nu l-ar fi împiedicat să fie distribuit cu mai multă siguranţă în roluri principale.

Destinul a voit altfel: a jucat multe roluri, şi mai mari, şi mai mici, tuturor insuflându-le personalitate artistică, frumuseţe lăuntrică, umor, dându-le ceva din bogata sa personalitate. Dar, pentru că nu de puţine ori a pus în pericol – printr-un comportament neadecvat – soarta unor reprezentaţii, a fost adesea ocolit din distribuţii, unde era limpede, locul său era greu de  înlocuit. A fost actorul preferat al regizorului Alexandru Colpacci – cu care a făcut câteva roluri admirabile, în spectacole de certă valoare artistică.

Între anii 1971-2000, anul dispariţiei sale premature, Eugen Harizomenov a jucat peste o sută de roluri, într-o carieră ce s-a sfârşit, oricum, înainte de vreme. Şi-a început cariera artistică cu dreptul: a fost unul din cei mai buni, mai profunzi interpreţi ai lui Esop în spectacolul „Vulpea şi strugurii” (de Guilherme Figueiredo). Şi-a construit personajul – un gânditor autentic! – cu o inteligenţă briliantă, nelipsindu-l de umor, de căldură, de o oarecare şiretenie specifică minţilor geniale. A făcut, tot cam atunci, un Dr.Şmil (în „Apus de soare” de B.Şt.Delavrancea) care a emoţionat prin devotament şi sinceritate. Ion al său (din „Aceşti îngeri trişti” de D.R.Popescu) a cucerit unanim publicul, dar şi pe cronicarii prezenţi în sală. A creat, apoi, sub bagheta regizorală a prietenului său Colpacci, încă destule personaje memorabile: un Bufon deştept, clarvăzător, vesel dar şi plin de tristeţe în priviri (în spectacolul „Regele gol” de Evgheni Şvarţ), un de neuitat Dr.Birt – într-un dialog scăpărător cu Jean Săndulescu (în „Revolta de Caine” de Herman Wouk), apoi, un Diogene („Diogene câinele” de Dumitru Solomon), care a uimit prin complexitate şi seriozitatea abordării unui personaj dificil, cu multe faţete, ca Diogene. A avut umor sănătos, dar şi viclenie, în celebrul rol al lui Ghiţă Pristanda („O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale). A construit un rol dintre cele mai bune, dându-i mult din trăsături ale unor personaje bine cunoscute de el, din lecturi, dar şi din viaţă, în Alexandru („Balconul” de D.R.Popescu), spectacol care a fost socotit un vârf al acelei stagiuni. În rolul de mare întindere – Prisâpkin  (din „Ploşniţa” de Vladamiri Maiakovski) – a făcut o creaţie de zile mari. Şi tot cu Alexandru Colpacci a lucrat, filigranat, am zice, rolul lui Treplev (din „Pescăruşul” de A.P.Cehov). Un Treplev intelectual, scriitor în devenire, sensibil, frustrat, chinuit. Minunat. În „Ţarul Ivan...” de Mihail Bulgakov a găsit foarte multe trăsături specifice ruşilor de o anume condiţie, construind, migălos, un Miloslavski,  hoţ plin de surprize, original şi de mare haz. În rolul revoluţionarului Lunz din superbul spectacol „Spre stele” de Leonid Andreev, a fost revoltat cu măsură, dar şi plin de tristeţe pentru câte idealuri mor în revoluţii...

Cu Sergiu Savin a lucrat, poate mai puţin, dar şi-a înscris în fişa artistică, câteva roluri memorabile, atât în registrul dramatic, cât şi în cel comic: un Giorgetto („Vicleniile dragostei” de G.M.Cecchi) sau un Gropar şi un Comandor de un haz teribil (în „Porunca a şaptea” de Dario Fo), un Zanni Traffichino irezistibil (în comedia „Fontana Trtevi” de G.L.Bernini), dar a fost şi un Vlad II misterios (elogiile spectacolului datorându-se şi lui), în unanim apreciatul spectacol „Casa evantai” (de Marin Sorescu), şi puternic, plin de energie şef de oşti (Maercius şi Marcus, în spectacolul coupé „Frumoasele sabine – Calul în senat” de Leonid Andreev), dar şi un viclean şi imprevizibil Goldberg (în „Aniversarea” de Harold Pinter). În „cuplu contrapunctat cu George Voinese, Eugen Harizomenov execută o paradialectică inteligentă, frizând absurdul” (scrie cronicarul în România literară). A fost un Premier senzaţional, ipocrit şi pervers, şi plin de neprevăzut în „Dictatorul” de Al.Kiriţescu. A jucat, cu acelaşi aplomb şi cu egală dăruire, personaje de dramă sau comedie, roluri mari sau episodice, pentru că a fost un profesionist autentic, împiedicat, doar de păcătosul alcool, să ajungă un adevărat maestru.

Cu regia nu a cochetat – efectiv a avut capacitatea şi darul pedagogic să lucreze cu colegii, să le îndrume paşii pe  scenă. A făcut numeroase asistenţe de regie (la „Apus de soare”, la „Casa evantai”, la „Vicleniile dragostei”, la „Titanic vals” etc.). A semnat regia unor spectacole – la unele semnând şi traducerea pieselor („Nebunele vacanţe...” de Carolyn Green), şi jucând Higgins – plin de umor, inteligent, un răsfăţat al doamnelor – (în „Pygmalion” de G.B.Shaw), „Omul care a văzut moartea” (de Horia Lovinescu), „Tata, fata şi trei crai” (de B.P.Haşdeu), „Un yankeu la Curtea regelui Arthur” (de Mark Twain).

A fost şi unul din actorii apreciaţi de Alexandru Darie. În „Jolly Joker” a interpretat trei personaje pitoreşti, cu simţ al măsurii şi dându-le identităţi diferite. Cu Laurian Oniga s-a aventurat să creioneze un Spiridon–Caragiale cum nu se mai făcuse, original, chiar dacă a fost contestat vehement de unii critici („O noapte furtunoasă”). A fost un Ianke de o veselie debordantă („Tache, Ianke şi Cadâr” de V.I.Popa). A fost un partener egal cu marii actori invitaţi (Radu Beligan, Marin Moraru, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu, etc.) în „Parada vedetelor” sau în alte spectacole.

N-a lipsit din specolele de poezie, recitalurile devenite tradiţionale la Teatrul din Oradea: spectacolele Eminescu, Mircea Dinescu, Al.Andriţoiu, Romulus Vulpescu, etc., şi, de asemenea, în spectacole de revistă şi cabarete.

A jucat personaje pline de demnitate, importante, a întruchipat personalităţi cunoscute din istorie, sau personaje pitoreşti, unice în felul lor, în piesele prietenului său, dramaturgul Mircea Bradu: Vataul („Noapte albă”), Frizerul („Satul blestemat”), Mehmed („Vlad Ţepeş în ianuarie”), Matei („Întoarcerea tatălui risipitor”), Verbőczy („Inima”).

A jucat numeroase roluri – ce-i drept, secundare – în filme, în regia lui Mircea Drăgan, Francisc Munteanu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Mărgineanu, a fost doi ani (1994-1996) directorul Teatrului de Stat din Oradea, „rol” în care, din varii motive, n-a excelat.

Încheiem cu cuvintele criticului Ion Cocora: [Eugen Harizomenov] este „un actor concentrat, inteligent şi serios pe rol, sincer în destăinuire”, la care, criticul Mircea Morariu adaugă, cu vădită simpatie: „o personalitate artistică marcantă a Teatrului de Stat din Oradea”.

(Prezentare de Elisabeta Pop)

Fişă artistică – Teatrul de Stat Oradea